Jurnal- cap 6

    Toata vacanta de vara am petrecut-o impreuna, iar cand am fost nevoita sa plec la mosia parintilor mei, i-am rugat daca ar putea veni si Teo. Au fost de acord, spre uimirea mea. Asa ca parintii mei l-au cunoscut pe Teo, mi-a spus mama in particular, ca este un baiat bun, dar sa am grija, ca baietii sunt profitori. Stiam acest lucru deja.
  Incepusem scoala, primele zile de scoala pentru mine au fost grele, mi se facuse de mai multe ori rau, poate din cauza emotiilor. Lunile treceau atat de repede, incat relatia mea cu Teo devenise monotona. Ne vedeam dar totul nu mai era ca la inceput, cand ma gandeam ca va vrea sa ne despartim incepeam sa tremur, nu vroiam sa-l pierd,  ma simteam bine la compania lui, chiar daca uneori doream sa plec dupa 5 minute cand ne vedeam, dar nu vroiam sa ma simt din nou singura. Oare sunt egoista?
   Peste ceva saptamani, mai exact in vacanta de iarna, Teo se comporta destul de ciudat, imi doream ca de Craciun sa fim doar amandoi, sa fie ceva special. In prima zi de Craciun era vorba ca stam impreuna la mine, deoarece parintii mei erau in Germania cu treburi, ramanand singura. L-am asteptat,dar el nu a venit, l-am sunat de mai multe ori, dar nu mi-a raspuns. M-am dus la el acasa, mi-a raspuns Ala.
   -Nu este acasa, mi-a spus ea cu tristete, este plecat, undeva...
   Mi-am dat seama ca imi ascundea ceva, nu ma privea in ochi, ma mintea, unde era Teo? Uitase de mine.
  Atunci l-am vazut venind cu o fata de mana, era a 9-a, o mai vazusem la scoala, ea mai statea prin colectivul lui Teo.
   Acesta se uitase la mine, jenat nu mai stai ce sa spuna. M-am uitat cu tristete la el.
   - Deci, aceasta este cauza pentru comportamentul tau de zilele trecute? am spus eu rece. Ah...venisem sa-ti aduc aminte, daca ai vrea sa stai la mine...stii de Craciun...parintii mei nu sunt acasa...as fi vrut sa fac Craciunul cu cineva...
  Am plecat, nu am mai spus nici pa...nici ne mai vedem...stiam ca acesta era sfarsitul..nu voi mai avea nici o legatura cu el...

  Nu m-am uitat in spate, mi-am pus castile in urechi, si mergeam incet pe mijlocul soselei, pe zapada, care trosnea sub picioarele mele. Nu plangeam, eram desgustata, trista, parasita...eram din nou singura. Ma apucase cineva pe umar si m-am intors...
  Era Ala, se uita speriata la mine.
   - Nu am venit sa-mi cer scuze pentru Teo, dar ca, stiu ca esti singura...Spune ceva!
 Fata mea era inexpresiva, nu prea auzeam ce spunea, eram deja pierduta in gandurile mele. Ma zgaltai.
  -Ce-i? am spus sec. Scuze, dar am treaba...asa ca nu vreau sa-mi mai pierd vremea. Am plecat. Stiu ca nu facusem bine, deoarece ea nu avea nici o vina, dar nu mai vroiam sa vad pe nimeni in acel moment. Imi era scarba de toti.
   Am ajuns acasa, pustiu ca-ntotdeauna, macar Arco venise sa ma intampine.
  -Buna, uratul! am spus eu luandu-l in brate, si ma bufnise plansul. Bietul de el, statea nemiscat, si ma lingea pe fata, ma intelegea, intelegea prin ce treceam eu in acel moment cumplit.
 Mi-am sters lacrimile, nu conteaza, voi trece mai departe, asa cum fac de fiecare data. Este doar un baiat, mare lucru. Stiu ca il voi uita.
                Adio Teo.