you must write, time is precious

you must write, time is precious

duminică, 1 mai 2011

Jurnal- cap 10

      Mi-am facut micul dejun, la repezeala, simteam cum toti muschii mei zvacnesc, nu mai am timp de citit jurnale vechi, dar tin minte ca avusesem o cutie cu amintiri. Acolo aveam toate micile cadouri primite de la prieteni, si cele de la Teo. M-am pus si am scotocit, prin toate cutiile din camera cu lucruri vechi, dorisem sa am o astfel de camera, o camera plina de amintiri. Nu am gasit-o. Am renuntat, eram prea obosita. M-am gandit sa-i sun pe ai mei, nu am mai vorbit cu ei de 2 saptamani. Sau mai bine as pleca, in vizita... Nu ar dura mult, sunt la 209 kilometri departare, in 3 ore maxim 4, voi fi acolo.
   Mi-am luat cafea pe drum, cateva haine, aveam de cand sa stau ceva, lasasem anunt la spital voi fi plecat, doar 2 zile, ma bucur ca au fost de acord, norocul meu este ca am un coleg, care a vrut sa accepte sa imi tina locul.
 M-am dus la benzinarie, si dupa care am pornit spre casa. Intr-un fel, imi era dor de parintii mei, de locul unde am copilarit.
  Am ajuns cam pe la 6 seara, plecasem de la 3 fara ceva. Am oprit in fata casei. Totul era asa cum imi aminteam, poarta era deschisa, masina tatei era ni curte. Nu se auzea nici un sunet, parca toti dormeau. La ora asta, in nici un caz. Am intrat in casa, si mama era la bucatarie iar tata statea pe fotoliu in sufragerie si citea cartile lui James Clavell.
   -Am venit... am spus incet.
 S-au uitat amandoi spre usa, iar mama a inceput sa planga si sa rada in acelasi timp, iar tata m-a luat in brate.
Nu mai trecusem pe acasa de 2 ani si jumatate, am tinut legatura doar prin telefon. Cat de mult mi-a lipsit acest spirit de familie. Am vorbit, despre mine si tot ce am facut, fiind mereu ocupata cu munca, dar eram fericita ca ei erau mandri de mine.
   -Ai mai vorbit cu Alessya? ma  intreba mama in timp ce luam cina.
   -Nu, adica am mai vorbit la telefon, dar, au trecut de atunci 2 sau 3 luni, nu mai tin minte exact.
  M-am uitat la tata, si privirea lui se intuneca.
   -Nu ai aflat vestile,nu? spuse el rece.
  Am impietrit.
    -Ce s-a intamplat? si m-am uitat la mama care se uita in mancarea ei.
   - A murit, a spus tata, acum 2 luni, intr-un accident de masina, era impreuna cu logodnicul ei. Vroiau sa-ti faca o surpriza, si sa vina la tine. Dar nu au mai putut.
 Nu puteam plange, am impietrit, m-am pierdut in amintirile mele, nu vroiam sa cred ce spunea, nu se putea ca ea sa fi murit, dar ei nu aveau de ce sa minta. Mi-am pierdut cea mai buna prietena.
   -De ce nu am fost anuntata? am intrebat eu cu o voce sfasiata.
   Mama ma luase de mana si ma privi cu lacrimi in ochi.
   -Am incercat, de mai multe ori, dar erai in mijlocul unei operatii, stim ca erai foarte ocupata in acea seara, stim ca ai avut cea mai grea seara, Teo dorea sa vina dupa tine, dar l-am oprit... Era prea indurerati ca sa plece si el, ne era teama sa nu pateasca si el ceva. Am fost egoisti, dar niciodata nu este prea tarziu, du-te, la mormantul ei, o sa-l zaresti foarte repede.
   M-am ridicat, dar nu mergeam din propria mea vointa, parca altecineva ma indemna sa merg, sa-mi vad prietena intr-un cosciug acoperit de un morman de pamant.
  Nu plangeam, dar sufletul meu era distrus.
   Am ajuns la cimitir, era intuneric, si nu aveau multi stalpi de iluminat. Dar i-am descoperit repede mormantul,    era acopierit cu multe flori si candele rosii cu lumanari, era din marmura alba, iar langa ea, era inmormantat iubitul ei.
 Nu vazusem ca mai era cineva care statea lipit de celalalt mormant, era imbracat tot in negru, iar parul ei era ravasit, statea in partea mormantului unde lumina nu putea ajunge. Nu am dat nici o importanta. Am luat piatra in brate, si am inceput sa plang incet. M-am rezemat cu spatele de mormant, si am inceput sa privesc stelele printre lacrimi, aducandu-mi mereu aminte de ea, si tot ce faceam impreuna.
      Dupa, o ora de liniste, si doar cantecul greierilor imi umpleau urechile, trimitandu-ma in trecut, atunci cand ne plimbam amandoua seara prin cimitir, parca eram doua ciudate. Mereu intrebandu-ne ce se va intampla cu noi dupa ce vom muri. Vocea cuiva perturba linistea.
    - Si tu plangi dupa cineva drag?
    Nu m-am intors spre acea persoana, nici vocea nu mi se parea cunoscuta, nu mai recunosteam pe nimeni.
   Dar am raspuns, de abea fiind in stare sa formulez doua litere.
    -Da...
  -Cum ai putut sa nu apari atunci cand.... si tacu.
 M-am ridicat si m-am uitat la persoana, care incerca sa-mi ceara socoteala.
 Il stiam de undeva...
video

2 comentarii:

  1. ... continui sa ma uimesti... a fost captivant, trist,... iar continuarea cred ca va fii splendida...

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere