you must write, time is precious

you must write, time is precious

miercuri, 4 mai 2011

Jurnal- cap 11


        Pe moment mi-a venit in minte, un pasaj pe care amandoua il descoperisem intr-o carte, "La rascruce de vanturi" de Emily Bronte, tin minte acea zi ploioasa, cand stateam amandoua la mine in camera si savuram o poveste de dragoste..dar una iesita din comun...
        " Mie mi se pare ca mortul se odihneste - o odihna pe care nici pamantul si nici iadul n-o pot tulbura. Eternitatea in care intra cei dusi de pe lume e viata fara de margini, iubire fara de sfarsit si fericire deplina[...] Si viata s-a sfarsit intr-un vis dulce."
       Iar am uitat de persoana de langa mine, ce-mi pasa ca se uita asa de insistent. Nu-mi pasa de nimica in acel moment, putea sa treaca si trenul la 1 cm de mine, ca nu m-ar fi interesat, si nici nu m-as fi clintit.
    "Alessya, sper ca si tu te odihnesti, acolo in acea lume necunoscuta omului, ci doar spiritului, o lume fara margini, o lume fara speranta si fara vise, doar o lume plina de urme ale unor oameni, care candva au trait, au iubit, au ranit si au fost raniti, care au plans, care au distrus, care au urat. Sper ca ne  vom intalni in acel loc, macar o data, ca sa-ti spun cat de mult ai insemnat pentru mine..."
   Lacrimile mele imi umpleau obrajii, iar persoana de langa tot se uita. I-am aruncat doar o privire rece, si am ramas uimita, si el plangea, si se uita in zare...pierdut, parca si el se afla in trecut...Si totusi, de ce mi se parea asa de cunoscut.
    Incepuse sa bata vantul, si eram subtire imbracat, era un vant de vara, dar in cimitir, parea mai rece, cu siguranta mortii nu simteau nimica, si nici sufletele lor, ce bine este pentru ei, nu simt nici frigul,nici caldura, nici foametea nici iubirea. Vor fi acolo si peste o saptamana, o luna, si peste ani, pana cand vom disparea cu totii, si vom lasa in urma noastra doar niste oase.
    -Iti este frig, Tara? spuse vocea de langa mine.
   -De unde stii cum ma cheama? am intrebat fara sa ma uit la el.
   -Daca de stiu din liceu, cum as fi putut uita acest nume, care nu-l intalnesti la oricine? Nu-mi spune ca nu ma mai recunosti?
   Am plecat, nu aveam chef de interogatoriu...Nu am intors capul sa ma uit la mormant, ca sa-mi iau adio, pentru totdeauna, nu mai aveam de cand sa ma intorc in acel loc, decat atunci cand si eu voi muri.
  Mergeam pe drum, si nu auzeam nimica, ma uitam la oamenii de langa mine, si ma simteam straina, un fel de om pierdut intr-o lume plina de fiinte identice, toti semanau pentru mine. Totul era pierdut in acel moment. Mai ales sufletul meu. Inca mai simteam lacrimile cum curgeau, de ce nu le puteam opri, eu care stiam sa ma autocontrolez, acuma, eram incapabila de a face asta.
    Ma plimbam, fara directie...ma blocasem..."unde mergem? ma intreba Alessya zambindu-mi. Unde duce drumul, am raspuns si luand-o de mana  si am inceput amandoua sa alergam prin padure..."
 Am trecut pe langa un parc de copii, ii priveam cum se dadeau in leagane, in topogan...mi-am adus aminte de noi doua, cand am chiulit cu toata clasa de la ora de economie, deoarece era foarte plcitisitoare, avem venit aici cu totii, era acelasi parc, in acelasi loc, nimic nu se schimbase...
   Eu ma schimbasem...nu mai aveam nici un tel, nici o pasiune, viata devenise monotona pentru mine... M-am schimbat in rau?

 

Un comentariu:

  1. eu nu cred ca Tara sa schimbat in rau...
    a fost ranita, de cineva pe care la iubit si acum nemai avand acel ceva de care te poti lega, acea speranta cu care poti razbate prin orce, este dezorientata... viata este grea singur...

    RăspundețiȘtergere