Jurnal- cap 15

    Paginile lipsesc din jurnalul meu, incerc sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat in acele zile pe care le-am petrecut la mosie, dar nu pot..sau mai bine zis, am renunta sa-mi mai aduc aminte, si in momentele cand acele amintiri imi apareau in minte, ma fortam sa le uit, cu toate ca stiam ca nu voi fi in stare, dar le departam, le sigilam, in cea mai ascunsa parte a mintii mele, a fiintei mele.

    Dragostea doare, chiar si in acest moment, dupa atatia ani, inca imi aduc aminte de el, si de noaptea in care m-am daruit lui, trup si suflet, i-am dat tot ce am avut mai de pret, si nu am regretat, nu vroiam sa regret, o facusem deoarece l-am iubit, si inca il mai iubesc, poate nu cu aceeasi intensitate, dar inca... Atunci cand l-am vazut pe strada, dupa atata amar de vreme, nu imi pot explica, cum am putut reactiona asa de indiferent, in acel moment pot sa spun, nu eram eu, era acea forma protectoare pe care am creat-o pentru ziua cand il voi revedea, pot sa-i spun un scut. Mi-am pierdut prietena cea mai buna, sufletul imi este distrus, sau este a doua oara cand este distrus, de ce eu? si de ce nu altcineva? De ce trebuie sa simt, de ce nu pot sa renunt la acea parte sentimentala din mine? As putea,dupa un efort indelungat, dar voi mai fi om? Cu siguranta nu, acele fiinte care sunt incapabile sa iubeasca, nu pot fi numiti oameni, sunt doar niste creaturi, eu vreau sa fiu si om, dar si creatura, ce conteaza cum arat, in exterior, conteaza cum sunt in interior.
       Si inca imi este dor de tine, a inceput sa-mi fie, de cand te-am vazut, imi lipsesti atat de mult, pe degeaba ma minteam ca nu te iubesc, ca nu-mi lipsesti, ba din contra te iubeam mai mult, te doream mai mult.
     Adormisem, din nou peste jurnale.
   Plecasem in viteza la spital, am stat 24 de ore fara sa inchid macar un ochi, imi era teama,daca dormeam, te voi visa, si agonia ar fi fost insuportabila, poate as fi plans, si nu as fi acceptat sa fiu vazut de catre colegi si pacienti. Ar fi fost jenant, si totodata un semn de slabiciune. Urasc sa plang din cauza unor amintiri, numai cei slabi fac asta, dar si eu am fost in acea stare, acum mult timp...
 Am venit acasa obosita, de abea imi taraiam picioarele, m-am dus si am facut o baie fierbinte, dar nu vroiam sa dorm, cu toate ca fiinta din mine ma mustra ca nu-mi respect orele de somn, dar ce-mi pasa? atata timp cat vointa mea era de neclintit. Era un razboi intre constiinta si vointa, de parca amandoua nu faceau parte din mine...
   M-am pus sa studiez carti de boli genetice, mai precis cele cu sindromul Down si sindromul Turner.
Simteam cum mi se inchid pleoapele, dar tot nu vroiam sa merg in pat, in cele din urma, am cedat, m-am dus si m-am intins, iar in 5 min, am adormi.

    Am inceput sa visez, eram in adolescenta, era si T. visam ceea ce se intamplase, la plecarea mea la facultate, acea lunga perioada, cand nu ne-am mai vazut, auzit, uitasem ca mai eram impreuna, uitasem ca mai aveam un iubit, eram prea preocupata sa devin un bun medic, sa-mi dedic intreaga viata acestei meserii, nu-mi pasa ce venit urma sa am, tot de doream era sa-mi indeplinesc visul.
      Plecarea mea, a fost declinul relatiei noastre, si in cele din urma, ne despartisem, despartirea din visul meu era total diferita de cea reala...el pleca, si incercam sa alerg dupa el, dar picioarele mele nu se clinteau, incepeam sa plang, tipa dupa el sa se intoarca, nu doream sa fiu singura,imi era frica de singuratate...tipam,dar el nu se intorcea...
   Atunci m-am trezit plangand, auzeam telefonul, am raspuns....erai tu...